E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc. Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz, necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.
Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, “Oricat nu este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor… si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta “nu pune pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei”, cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.
Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: “Omidei care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta. Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist”.
Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara spre zarile albastre, “cugetarea stiintifica” paraseste biata frunza a experientei si pe aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire. Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea credintei. E imparatia lui Dumnezeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci, raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar “stiinta”. Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul, spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai fenomenul, tagaduieste absolutul…..
