Introducere

Preasfințitul Părinte ATANASIE de Bogdania

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

În grija pe care o avem pentru viață trebuie să ținem cont de o spiritualitate activă, adică de prezența Duhului Sfânt în viața noastră, care ne dă posibilitatea de a trăi și înțelege sensul vieții. În istoria omenirii găsim greșeli care indică că, la început, sănătatea și, într-un mod special, boala erau considerate elemente ce veneau din lumea transcendentă și care depindeau de bunăvoința sau răutatea ființelor superioare; în același timp, aspectul social al sănătății a fost tot mai mult accentuat, deoarece vindecările erau puse în legătură cu ceremoniile și ritualuri publice.

Astăzi, oamenii suferă fără să știe de răul existențial al unei vieți lipsite de Dumnezeu, de aceea mulți se îndreaptă nu doar spre medicii care tratează trupurile, ci și spre psihiatri, psihanaliștii, psihologi sau spre medicina așa-zis spiritualistă, legată de curentul New-Age. În epoca secularismului, toate aceste relații legate de sănătate și boală, care anterior aveau conotați religioase, au fost lăsată deoparte, iar bolii și sănătății li s-a dat doar o conotație biologică. În vremurile de astăzi a început să se reconsidere aspectul psihologic, social, ca dar al sănătății și bolii; atât de mult încât, în Alma-Ata (1978), Organizația Mondială a Sănătății a definit sănătatea ca fiind: „o stare de deplină bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar absența bolilor și a afecțiunilor“[1].

În abordarea semnificației religioase a sănătății, un aspect care nu poate fi trecut cu vederea este cel al spiritualității. Întrebarea este cum se încadrează spiritualitatea în conceptul sănătății? Potrivit documentului de Strategie Globală a Sănătății, din anul 2000 Organizația Mondială a Sănătății reconsideră spiritualitatea ca element important ce aparține sănătății[2].

Societatea contemporană și omul modern au sperat să realizeze o societate sănătoasă, al cărei scop ultim să fie binele comun; dar acest lucru nu este posibil de realizat, fiindcă în locul ei a fost pusă valoarea productivității, asistând astfel la o societate globalizată, bolnavă de mistică, de frici, de angoase, de o atrofiere a simțurilor, amenințată de poluarea ecologică. Această societate a crezut că spiritualitatea și sfinții sunt ceva ireal și inutil, neproductivi, de aceea constatăm că reapare și învie misticismul în căutarea lui Dumnezeu, prin recurgerea la magie, iar în spațiul mass-media vedem cum încep să apară horoscoapele și să fie promovați tot felul de specialiști în domeniul științelor oculte. „Specialiștii“ în ocultism doresc să redescopere valorile trecutului, ca alternativă la golul de spiritualitate ce ni-l oferă societatea actuală. Omul modern dorește să pătrundă misterele cosmosului, ale morții și ale vieții, și i se pare că ocultismul este cheia, deoarece este înconjurat de o aură de mister.

Provocări contemporane ale teologiei morale

Pozițiile lui cu privire la problemele legate de bioetică, exprimate fie de-a lungul istoriei, fie astăzi, au drept referință majoră și comună o antropologie aprofundată, izvorâtă din tradiția patristică răsăriteană, care vede în Dumnezeu temeiul valorii absolute a fiecărei făpturi umane, atât cât privește persoana, cât și natura ei. Creștinismul ortodox se arată destul de discret în ceea ce privește reflecția actuală asupra bioeticii, un prim motiv al acestei discreții fiind faptul că în Biserica Ortodoxă nu există un magisteriu care să se exprime ex cathedra, și nu impune credincioșilor directivele sale, ci se bazează pe conștiința Bisericii, exprimată prin glasurile sfinților-teologi și ale preoților. Al doilea motiv este faptul că morala sau etica nu există ca o disciplină independentă, care poate fi delimitată ca atare. Străină de mentalitatea moștenită de Occidentul creștin de la romani, Biserica Ortodoxă nu repudiază, desigur, etica, dar nici nu o concepe ca un ansamblu de reguli ce trebuie aplicate ca norme fixe, ci, pornind de la înțelesul ei etimologic, etica naște un tip de comportament (ethos)[3]. Biserica Ortodoxă posedă nenumărate rânduieli stabilite sub formă de canoane, însă ansamblul acestora nu sunt propriu-zis un „drept juridic canonic“; dacă definirea lor rămâne strict la nivelul principiilor (ceea ce se numește acrivie), în ceea ce privește aplicarea lor se dă totdeauna dovadă de delicatețe (iconomie), ținându-se cont de situațiile concrete și de cazurile personale ce trebuie aplicate. Astfel, pe de o parte se evită primejdia rigidității, pe de altă parte cea a laxismului și relativismului. Dacă am transpune această realitate în domeniul moral, am ajunge la o morală de tip vitalist, unde doar specia umană și destinul său contează, iar individul nu are altă valoare decât slujirea speciei. Astfel, s-ar putea justifica eugenismul și manipulările genetice destinate ameliorării speciei umane. Nu trebuie să uităm că persoanele sunt în slujba vieții și nimeni nu poate, în numele vieții, să disprețuiască dreptul persoanelor. Problemele acute legate de originea vieții, care au fost și sunt tratate din punct de vedere bio-etic sunt: avortul, contracepția, procreația asistată medical, manipulările genetice și clonarea. Nu vom intra în aceste subiecte destul de sensibile, care au legătură, bineînțeles, cu teologia morală și cu bioetica. Ceea ce putem spune este că avortul în lumea antică, dar și astăzi, era și este o practică răspândită, de aceea creștinismul a fost de la bun început nevoit să ia o poziție categorică în această privință. Astfel, avortul a fost în mod clar condamnat de Părinții răsăriteni și de canoanele Bisericii bizantine. În ceea ce privește fecundarea in vitro în vederea transferului embrionului, acest procedeu este respins în măsura în care ea implică implantarea unor embrioni, dintre care unii vor fi suprimați (reducție embrionară) sau prezervarea de embrioni care ulterior vor fi eliminați, fiindcă antropologia consideră embrionul drept persoană. Eutanasia este considerată o formă de sinucidere, fiind respinsă în totalitate, fie că este sau nu acceptată de pacient. În numele identității naturii și persoanei umane asupra căreia insistă tot mai mult antropologia patristică, teologii ortodocși se opun manipulărilor genetice, precum clonarea, care modifică genomul uman, fiindcă atentează asupra naturii umane, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu.

Noțiunea de Morală creștină și relația ei cu alte discipline

Noțiunea de morală, din punct de vedere e etimologic, provine din limba latină, de la adjectivul moralis, is. Cercetătorii în domeniu consideră că noțiunea de morală aparține lui Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.), filosof, orator, scriitor și om politic roman, care ne-a lăsat un tratat de teologie morală. Adjectivul moralis derivă de la substantivul mos, moris, care, tradus în limba română înseamnă „datină, obicei“. Corespondentul grecesc al noțiunii de morală este „etica“, ethikós (ἠθικός), care în opera lui Homer însemna „vatra strămoșilor“. Termenul a trecut de la această semnificație geografico-spațială la o semnificație spirituală, care înseamnă „patria spiritului, a sinelui moral“. Astfel, noțiunea de morală este strâns legată de ideea de datină, obicei sau, mai precis, de ideea de tradiție, care la rândul ei interpretează existența omului plecând de la Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Așa cum reiese din definiție, Teologia Morală are ca temei Revelația lui Dumnezeu. Precizarea noțiunii de Revelație, a conținutului ei și a etapelor desfășurării sale, constituie domeniul de cercetare al Teologiei Dogmatice. Prin urmare, medicina, care are ca poruncă principală să ușureze sau să vindece răul trupesc de care este afectată omenirea, a căpătat și valoarea unei porunci divine. Și, în virtutea acestei porunci, au existat persoane pioase și sfinți devotați asistenței și îngrijirii bolnavilor.

Teologia morală are legături cu Sociologia, pentru că, din perspectivă sociologică, normele morale sunt inseparabile de societatea care le-a creat. O sociologie a moralei ar trebui să studieze modul în care valorile morale ale unui grup sau non-valorile, cum ar fi astăzi avortul sau homosexualitatea, se impun la un moment dat ca norme sociale și modul în care separarea anumitor grupuri de valorile dominante dă naștere la alte norme morale. De asemenea, există o legătură între Teologia morală și Psihanaliză, această ultimă disciplină cucerind spiritul multor cercetători în ultimele două secole. Dar mai ales există o legătură între Teologia Morală și Biologie, care este știința viului. Omul este o ființă vie care, pentru a se menține în viață, trebuie să respecte legile de funcționare a vieții. Se poate spune că omul trebuie să se inspire din aceste legi pentru a defini normele comportamentului său. Care sunt aceste legi? Viața continuă și se menține prin mișcări elementare, precum reproducerea (care asigură continuitatea), înmulțirea (care asigură expansiunea), transformarea, conjugarea (prin dualitatea sexuală) și asocierea (care asigură unitatea în diversitate). Aceste legi stau la baza societăților umane. Dar ne oferă ele norme morale? Teilhard de Chardin, în lucrarea sa Fenomenele umane (pp. 115-119), arată că viața pare să se folosească de o strategie pentru a se menține împotriva forțelor entropiei. Viața caută soluții tatonând și încearcă o mulțime de ipoteze, dintre care puține ajung la rezultate. Însă viața manifestă o totală indiferență față de indivizi, fiindcă ea continuă oricare ar fi prețul de plătit.

Familia, biserica, educația, dar și societatea sunt factori care influențează formarea conștiinței morale

 

Un element fundamental al teologie morale este formarea conștiinței morale, care este în strânsă relație cu etapele psihogenetice ale dezvoltării omului, din momentul concepției sale. Noile cercetări în acest domeniu au scos în evidență faptul că încă din perioada prenatală putem vorbi de un început de organizare psihică la copilul ce urmează să se nască. Acest psihism prenatal reprezintă „temeiul de neșters în care se vor insera toate impresiile ulterioare“[4], pe care fiecare om le va primi din mediul său existențial. Întrucât primul mediu existențial al omului este pântecul matern, influențele prenatale pe care el le primește prin intermediul mamei sunt determinante pentru întreaga viață. Cercetătorii în domeniu consideră că aceste influențe sunt atât de ordin fizic, cât și de ordin spiritual. Fiecare copil care se naște în această lume poartă anumite amprente ereditare, însă familia, în primul rând, apoi școala, biserica și societatea în ansamblul său, trebuie să-l ajute să le depășească pentru a-și putea forma o conștiință morală, care este de fapt în strânsă legătură cu formarea conștiinței religioase.

Unul din aspectele esențiale în formarea acestei conștiințe îl reprezintă, în copilărie, nevoia de afectivitate. Un medic a studiat experimental această problemă. A luat două grupe de copii sub un an, prima grupă încredințând-o unor infirmiere cu experiență și oferindu-le copiilor tot ce le era necesar din punct de vedere material, însă nu și gesturile lor de afecțiune, iar a doua grupă a fost lăsată mamelor naturale. El a constatat, apoi, că în timpul primelor săptămâni copiii încredințați infirmierelor s-au dezvoltat mai bine din punct de vedere fizic, însă imediat după aceea copiii îngrijiți de mamele lor i-au depășit. Medicul a tras concluzia că iubirea maternă este la fel de necesară copilului ca și hrana fizică, iar absența ei întârzie dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a acestuia. După trei luni de privațiuni afective, consecințele se manifestă chiar și în domeniul vieții fizice prin pierderea poftei de mâncare și a somnului. Timpul dedicat, apoi, pentru depășirea acestor carențe afective este destul de îndelungat și, uneori, recuperarea pare destul de greoaie. De aceea, considerăm că familia, întemeiată pe iubire, este leagănul în care se pun bazele viitoarei conștiințe morale. Dincolo de căminul familial există mediul social, care, la rândul său, ar trebui să influențeze pozitiv formarea conștiinței morale. Însă, de cele mai multe ori, mediul social oferă copilului mai mult exemple de agresivitate, de egoism și de dezordine morală. De aceea, un lucru important în formarea conștiinței morale este și pregătirea copiilor pentru marile deziluzii ale vieții. Mai ales copilul trebuie pregătit pentru întâlnirea sa cu Dumnezeu. Nicio mamă nu își consideră copilul doar o ființă bio-psiho-socială, ci si una spirituală.

Primele forme instituționale de îngrijire medicală în creștinism

În limba greacă, verbul sozein (a salva), folosit în mod frecvent în Noul Testament, înseamnă nu numai „a elibera“ sau „a scăpa dintr-o primejdie“, ci și „a vindeca“; iar substantivul soteria (salvare) desemnează nu numai „eliberare“, ci și „vindecare“, după cum se spune limpede în Evanghelia Sfântului Matei (1, 21) și după cum se înțelege din Faptele Apostolilor (4, 12). Numele lui Iisus înseamnă „Yahve mântuiește“, altfel spus, „tămăduiește“. Sfântul Chiril al Ierusalimului stabilește o paralelă între numele lui Iisus/ Iesous și verbul a tămădui, spunând: Iisus la evrei se tâlcuiește Mântuitor, iar în grecește înseamnă doctor.

Iisus însuși Se prezintă limpede drept doctor. Astfel, la Matei 9, 12 și la Marcu 2, 17 citim că El spune: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“, iar într-un alt context Hristos spune: „Duhul Domnului peste Mine […] M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți la inimă“ (Luca 4, 23). De asemenea, în Vechiul Testament se spune că Hristos a luat neputințele noastre și bolile noastre le-a purtat, iar Isaia proroculprecizează că:„Prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat“ (Isaia 53, 5). Prin căderea în păcat a protopărinților noștri și din pricina înmulțirii fărădelegilor și a nelegiuirilor, omenirea avea nevoie de un doctor, de un chirurg foarte iscusit în vindecarea rănilor cauzate de păcatele și rănile noastre. Și pentru că numai El putea să ne tămăduiască, Dumnezeu-Tatăl, în nespusa Sa milă și iubire de oameni, a ascultat plângerea și rugăciunea prorocilor și a mulțimilor de sfinți și L-a trimis pe Fiul Său în lume, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care este Marele Doctor.

După cum spun mulți Sfinți Părinți, prin pilda Samarineanului milostiv Hristos ne este înfățișat ca Cel Ce tămăduiește pe omul rănit de păcat. În timpul în care a trăit pe pământ, mulțimea venea la el ca la un tămăduitor. Aproape toți Părinții, încă din primul veac creștin, îl numesc Doctor: „Marele Doctor“, „Doctorul cel mare“, „Doctorul cel ceresc“, „Doctorul trupurilor“, „Doctorul sufletelor“ sau, cel mai adesea, „Doctorul sufletelor și al trupurilor“, arătând că El a venit să-l vindece pe om în întregime[5]. Tot așa este numit Hristos în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și așa este invocat în cele mai multe dintre formulele sacramentale și în toate slujbele bisericești. Despre Sfântul Evanghelist Luca știm că era medic de profesie, însă nu ni se spune dacă, după convertirea sa, a continuat să-și practice profesia. De asemenea, cunoaștem că, încă din primele veacuri, un mare număr de creștini profesau medicina. Eusebiu de Cezarea ne vorbește, de pildă, de Alexandru Frigianul, „medic de profesie, stabilit de mulți ani în Galia, cunoscut aproape de toți pentru iubirea lui față de Dumnezeu“[6].

Sfinții Părinți, atunci când se folosesc de fiziologie și medicină, utilizează categoriile hipocratice și galenice, care vor fi adoptate de medicina bizantină. Astfel vom vedea că în Imperiul Bizantin mânăstirile și școlile bisericești erau principalele centre de studiere a medicinei. Încă de atunci erau semnalate practici și metode greșite de a folosi medicina, fiindcă era trecută cu vederea iubirea creștină. Biserica Ortodoxă este aceea care a luat inițiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii și tratamentului sistematic al pacienților într-un cadru spitalicesc. Oamenii bisericii nu numai că vorbeau în termenii cei mai cuveniți despre medici, ci chiar se foloseau de ei într-un mod nemaiauzit până atunci, pentru împlinirea scopurilor filantropice ale bisericii. Primii teologi și sfinți ai Bisericii considerau că medicina este un dar al lui Dumnezeu, fiind calea de a oferi alinare celor care suferă de boli fizice sau sufletești și care pot fi vindecați cu ajutorul lui Dumnezeu, prin minuni, prin medicină și doctori. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase și salutare sinergii între tradiția creștină ortodoxă și medicină, este punctul culminant a trei secole de filantropie creștină medicală, perioadă în care Biserica a avut un program de îngrijire a bolnavilor. Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de implicați în organizarea, construirea și strângerea de fonduri pentru spitale. Doi sfinți părinți au avut un rol esențial – Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Vasile nu a fost doar un om al credinței, un mare teolog, ci și om al iubirii creștine, care a reușit să îmbine credința cu practica, îngrijirea sufletului cu a trupului. Interesul său pentru medicină este unul foarte mare. Acesta a zidit într-un cartier periferic al Cezareii un spital dotat cu instrumentar și personal medical calificat, care se numea „Vasiliada“[7], după numele său, devenind modelul altor spitale din Capadocia și din alte provincii. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Sfântul Vasile cel Mare îi așază pe medici între profesioniști, prin urmare el recomandă ca formarea profesională a unui monah sau preot să fie preponderent religioasă, dar să fie îmbogățită de cursuri sau școală de medicină.

Modelul monastic instituit de Sfântul Vasile s-a răspândit în toată Ortodoxia, iar Vasiliadele au dat un mare avânt infirmierilor laici și călugărilor doctori, unii dintre ei fiind plătiți în mod regulat. Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități, unde erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă sau lepră. Sfântul Grigore de Nyssa ne oferă prețioase informații cu privire la condițiile fizice și sanitare, precum și cu privire la psihologia săracilor. În scrierile sale el  face referiri prețioase la leproși, despre care spune că „se urăsc pe ei, le este rușine să se numească pe ei înșiși oameni, au momente nesfârșite de plâns, sunt stânjeniți de consecințele mizerabile ale bolii lor; trăiesc în grupuri pentru a se ajuta reciproc, dar și pentru a obține milă și milostenie“[8]. Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la vindecarea sufletească adusă de Iisus Hristos prin Întruparea Sa, ne arată că rănile cauzate de păcat nu puteau fi vindecate de legea cea veche: „Tot așa cum umbra nu aduce nici un folos, nici nu vindecă suferințele, tot așa și Legea cea veche nu putea să aline durerile și să vindece rănile sufletului, pentru că nu avea puterea să dea viață“[9]. La începutul secolului al V-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur a pus bazele mai multor spitale în Constantinopol.

În Occident, în jurul anului 400 d.Hr., Sfânta Fabiola a instituit, conform mărturiei Sfântului Ieronim, primul spital la Roma. Aceasta era o matroană romană creștină, care și-a dedicat viața operelor filantropice. Ieronim ne familiarizează într-una dintre scrisorile sale cu unele dintre caracteristicile curățării bolilor, hrănirea bolnavilor și recuperarea celor tratați, precum și tratarea unor patologii mai grave, ceea ce s-ar putea numi primul spital public și gratuit din Occident. La Roma, în jurul anului 200, erau creștini care au început să citească și să aprecieze lucrările lui Galen. Acest interes pentru medicina galenică crește și se răspândește în așa măsură, încât, începând din veacul al III-lea, metodele sale de diagnosticare și terapeutice se impun în întreaga lume creștină[10]. Majoritatea primelor spitale creștine erau în grija călugărilor, însă modul în care monahii îi îngrijeau pe bolnavi va deveni un model pentru laici.

Sfântul Benedict de Nursia, întemeietorul monahismului apusean, inspirat de Sfântul Vasile cel Mare, fondatorul monahismului în Orient, acordă o atenție sporită bolnavilor. Sfântul Benedict a transformat o parte a Mănăstirii Montecassino, întemeiată la începutul secolului al VI-lea de Sfântul Benedict de Nursia, într-un spațiu de îngrijire a bolnavilor. Capitolul XXXVIII al Regulilor monahale începe cu mențiunea: „Cura infirmorum ante e super omnia sit [Trebuie să ne îngrijim în primul rând de cei bolnavi]“. Trebuie să le slujești ca și cum ar fi Hristos însuși, care este cu adevărat în ei și care este cu adevărat slujit în ei.

În Italia găsim figura gigantică a lui Casiodor, care în vila sa din Squillace, Calabria, transformată în mănăstire, numită Vivariense, îi îndemna pe colegii săi călugări să studieze medicina și să se ocupe de îngrijirea bolnavilor. Astfel au apărut primele diaconii, care erau în esență  un fel de spitale. Sinodul de la Niceea (325) a cerut ca în fiecare oraș să fie o astfel de instituție. Casiodor nu numai că a recomandat studiul medicinei, dar a hotărât să o învețe el însuși, dedicând mult timp colectării a numeroase tratate de medicină scrise în limba greacă și traduse în latină de către călugări. Casiodor face referiri în Institutiones la un corpus medical format din lucrările lui Hipocrate și Galen. Terapeutica lui Galen poate fi urmărită grație manuscriselor din secolele IX-X, combinate cu extrase din Celius Aurelianus și, cu siguranță, derivate din corpul Casiodorian. Casiodor îi invita pe călugări să citească pe Hipocrate și Galen, și în același timp le recomanda să-și pună cunoștințele în slujba fraților lor: „Dar eu mă adresez vouă, dragi frați, celor care tratați cu o curiozitate sârguincioasă sănătatea corpului uman și care, refugiindu-vă în locuri sacre, săvârșiți o evlavie binecuvântată, întristătoare când vine vorba de suferința altora. Străpuns de durerea celora pe care te angajezi să-i vindeci, slujește cu inimă sinceră pe cei care suferă, așa cum se cuvine în arta ta“.

În ceea ce privește De herbis et curis a lui Hipocrate, compilația Casiodor a fost preluată în cele mai importante manuscrise de tradiție carolingiană și cele de mai târziu. Într-o perioadă în care aproape niciun profan, nicio autoritate politică nu se gândea la medicină, Casiodor a ajutat la salvarea unui patrimoniu vechi de secole, care altfel ar fi fost pierdut. Operele Sfântului Grigorie de Nazianz, mărturiile Sfântului Ambrozie de Milano, Vasile cel Mare și Casiodor nu sunt doar elemente ale unui discurs retoric, ci exprimă realismul vremurilor de atunci, sunt relatări extraordinare și oferă o viziune asupra suferinței și a bolii, văzute nu doar dintr-o perspectivă medicală, ci și în aspectele ei sociale. Spitalele au apărut mai ales la inițiativa creștinilor, atât laici, cât și clerici, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Vasliadelor le urmează mănăstirile benedictine. Trebuie spus că o serie de inițiative au venit și din partea autoritățile civile, fără îndoială, în conformitate cu noua atmosferă umanitară, inspirată tot de creștinism.

Medicul între real și ideal

Din perspectiva creștină, preocupările medicale reprezintă o trăsătura comună a tradiției creștină. A. Von Harnack, când se referă la creștinism și la îngrijirea bolnavilor, afirmă că religia lui Hristos este în esența sa o „religie medicală“[11]. Evanghelia însăși apare pe pământ pentru a vesti un Tămăduitor și vindecarea. Prin urmare religia creștină nu poate fi străină de implicarea în chestiuni medicale practice. Unul din argumentele frecvent utilizate de medici pentru a refuza o legătură cu morala creștină este acela al „suficienței“ eticii profesionale elaborate de antichitate, cu care aproape toți medicii tind să se identifice. Pentru unii medici, cu alte cuvinte, este suficient să se conformeze cu idealul medicinei lui Hipocrate, acesta fiind suficient pentru a fi un bun medic[12]. În Epoca clasică, așa cum rezultă din scrierile platonice, valoarea medicinei se baza pe competență și eficiență. Al doilea stadiu al evoluției ethosului medical în antichitatea precreștină presupunea transformarea spirituală, exprimată cu precădere în învățătura pitagoreică și în filozofia stoică. Filozofia pitagoreică cuprindea idealuri precum: justiția, forța, puritatea, sănătatea, dar mai ales se baza pe un profund respect față de viață. Celebrul jurământ atribuit lui Hipocrate apare sub influența filosofiei pitagoreice, aplicată medicinei. Medicii pitagoreici foarte probabil l-au redactat ca pe un program de reformă, și poate chiar și ca pe un protest împotriva practicilor curente nepotrivite privind sănătatea omului și lipsite de respect față de viață. Idealul școlilor pitagoreice a reprezentat o punte de legătură între păgânism și creștinism, ridicând respectul și promovarea vieții la rang de imperativ etic fundamental, fapt ce va schimba fundamentele civilizației antice cu privire la ethosul practicii medicale. Medicii pitagoreici au fost atrași de creștinism, însă putem presupune și varianta că unii creștini erau atrași de practica medicală mai mult decât de orice altă meserie.

În tradiția Occidentală, perspectiva laică este reprezentată în mod emblematic cu referirea constantă la Hipocrate și „ethosul“ așa zis hipocratic. De aceea orice tratament medical trebuie să privească omul în totalitate și să țină seama de dimensiunile sale sufletești și trupești. Din perspectiva ortodoxă, teologii atrag atenția asupra riscurilor actuale pe care le prezintă: o medicină naturalistă, „exclusiv hipocratică“, care tinde să reducă omul doar la partea sa fizică, la tratarea anumitor organe, ignorând aspectele psihologice și spirituale ale bolii și vindecării. O medicină tehnicistă are limitele și neputințele sale, de aceea tinde să depersonalizeze bolnavul. Fără legi și morală nu există adevărați medici: de aceea exclusivismul hipocratismului, ideat în perioada scolastică, va produce anumite tensiuni care se reflectă până în zilele noastre. Educarea morală ar trebui să se desfășoare în paralel cu cea intelectuală.

Doctorul trupesc, medicina și vindecarea din perspectiva ortodoxă

Antropologia și teologia ortodoxă este legată de teologia Sfinților Părinți răsăriteni, care concepe omul ca fiind alcătuit din trup și suflet/spirit, unite în chip indisolubil. Concepția despre trup și suflet este dezvoltată de Sfinții Părinți, mai ales de Sfântul Grigorie de Nyssa, care considerau că toți bolnavii, chiar și cei cu handicapuri fizice sau psihice, sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Creștinismul răsăritean acordă importanță trupului, fiindcă este parte integrantă a persoanei umane. Hristos a asumat prin Întrupare în persoana Sa atât un trup cât și un suflet, unite și nedespărțire, neamestecate și neschimbate. Prin misterul Învierii ne oferă sănătatea de care avem nevoie. Sfânta Scriptură nu vorbește despre om în termeni de părți, ci mai degrabă de diferitele sale aspecte: trup, suflet și spirit. Ca trup, el este muritor și slab; ca suflet, el trăiește, iar în calitate de spirit, viața sa constă în a se dărui mereu lui Dumnezeu și, în acest fel, în a obține nemurirea. Carnea triumfă asupra propriei sale slăbiciuni și obține o sănătate deplină pentru suflet, iar sufletul poate fi vindecat prin trup.

Tradiția creștină atribuie puterea de vindecare lui Hristos, care este „Doctorul sufletelor si al trupurilor“. Medicul nu este decât un mijlocitor, iar medicamentele aparțin naturii și darurilor ce au fost puse în creație de Dumnezeu, de unde sunt fie direct extrase, fie prelucrate prin activitatea inteligenței umane. Puterea medicului și a medicinei este astfel legitimată, dar și relativă; iar această relativizare este întărită de conștiința limpede a caracterului fragil al sănătății omului în această lume căzută și a caracterului inevitabil al morții[13]. Teologii ortodocși moderni atrag atenția asupra faptului că există tentația demiurgică oferită de tehnică în dezvoltarea medicinei moderne și arată că nu există o sănătate perfectă, iar boala și moartea sunt inevitabile. Medicina este datoare să lupte împotriva suferințelor, să le aline și, pe cât este posibil, să le înlăture, veghind ca bolnavul să-și recapete forțele fizice. Instituția medicală și comunitatea creștină au datoria să aline suferințele fizice și psihice ale bolnavilor, acordându-le îngrijirile necesare, stând alături ei, sprijinindu-i din punct de vedere psihologic și duhovnicesc, pentru a le permite să se folosească la maximum de sursele lor spirituale și să poată trăi și muri în pace.

Spiritualitatea este conformarea la un model, la Hristos, care este modelul întregii creații; prin urmare, orice spiritualitate trebuie să fie întotdeauna un proiect al lui Hristos, în care, prin Duhul Sfânt, se ajunge la iubirea deplină a dăruirii și a jertfei față de Dumnezeu Tatăl. În acest sens, modelul spiritual suprem este Iisus Mântuitorul, care învinge orice individualitatea închisă. În chipul Cuvântului Întrupat, toate creaturile au viață, astfel putem spune că spiritualitatea este viață autentică, comuniune, dar și sănătate în sine. Sănătatea are, așadar, două etape, sănătatea temporală în lumea acesta materială și sănătatea veșnică. Sănătatea sufletească și trupească este adevărata spiritualitate a omului, acesta este proiectul său de viață, nemurirea, la care se ajunge prin Iisus Hristos. Hristos este unitatea noastră de măsură, prin care se măsoară toată sănătatea, iar noi oamenii călătorim în lumea acesta de la sănătatea vremelnică, temporală, la o sănătatea veșnică.

Medicina contemporană are prin însăși natura sa anumite limite. Ea, ca „știință“, are drept obiect numai realitatea fenomenală, determinând în mod firesc considerarea bolii ca realitate autonomă, independentă de cel afectat de ea, iar bolnavul drept un „caz“ redus la un ansamblu de simptome și tratându-l, în final, doar ca pe un pacient. Un medic creștin poate afirma că duce o viață creștină, conformă vocației sale, doar dacă are capacitatea de a adapta cunoștințele sale medicale normelor moralei creștine în situații foarte concrete. În acest sens putem spune că se poate vorbi despre apariția în cadrul teologiei morale a capitolului despre morala medicală. Din acest punct de vedere, un bun medic creștin este chemat să dezvolte virtuți personale, teologale și cardinale ce țin de structura profesiei sale, fiindcă trupul bolnavului este întotdeauna trupul unei persoane, nu al unui individ, iar starea sa este întotdeauna legată de sufletul acestei persoane, adică de starea sa psihică, fizică, dar și spirituală. Medicilor care cred că puterea de a vindeca le aparține exclusiv lor sau științei lor medicale, Iov le răspunde: „voi sunteți […] doctori  neputincioși“ (Iov 13, 4), iar Sfinții Părinți, recunoscând valoarea științei și a practicii medicale, arată în multe tratate de teologie limitele acesteia.

Medicul, teologul și oricare creștin are nevoie în viața acesta de puterea de a alege ceea ce este mai bun în viața aceasta, adică de a discerne. Despre această virtute ne vorbește Sfântul Ioan Casian, din Scytia Minor, un scriitor foarte citit de practicanții și îndrumătorii vieții spirituale din Răsărit, care a reușit să întrunească în personalitatea sa latinitatea din părțile Dobrogei cu spiritualitatea bizantină. Sfântul Ioan Casian consemnează întâlnirea sa cu fericitul Antonie, aflat împreună cu alți bătrâni. În acest dialog au vrut să cerceteze împreună care dintre toate virtuțile este cea mai mare? Fiecare își spunea părerea după priceperea minții sale. Ioan Casian ajunge însă la concluzia că discernământul este suprema virtute: „Vreau să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este puterea discernământului sau dreapta socoteală. Au fost oameni cu virtuți excepționale, și totuși s-au prăbușit în cele mai grave greșeli. Ce i-a făcut pe aceștia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după judecata și părerea mea, decât că n-au avut darul discernământului. Căci această virtute îl învață pe om să se păzească de ceea ce trece măsura în amândouă părțile și să meargă pe calea împărătească. El nu lasă pe omul spiritual să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de cele de-a dreapta, dar nici să fie atras, prin nepăsare și moleșire, de cele de-a stânga. Darul acesta al discernământului este un fel de ochi și de luminător al sufletului. El luminează ființa noastră și toate cele din jurul nostru. Fără el umblăm în întuneric și cădem în prăpastia tuturor pasiunilor“[14].

Un termen latin spune: „Aurea Mediocritas“, adică „calea de mijloc este de aur“ este calea împărăției, ea ne aduce aminte că trebuie să păstrăm un echilibru în viață, atât din punct de vedere duhovnicesc, cât și din punct de vedere trupesc.

Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenței. Lipsa de echilibru poartă viața noastră din extremă în extremă, fiind păgubitoare acesteia; manifestările neechilibrate sunt bolnăvicioase și producătoare de dezordine sau de boală trupească și sufletească. În păstrarea conștientă și voluntară a echilibrului este vorba despre cumințenie. Trupul nostru se poate menține în normalitate printr-o echilibrare a tendințelor, mișcărilor și a substanțelor variate, în același timp și contradictorii, care-l alcătuiesc. Medicina cunoaște multiple elemente contradictorii ale organismului. În privința administrării unui medicament și a unei medicații, pentru un trup îmbolnăvit medicamentul poate avea uneori două tăișuri. Părintele Stăniloae spune în acest sens că dacă un anumit medicament reușește să întărească o parte a trupului, din cauza unui dezechilibru poate slăbi totodată o altă parte a organismului.

Medicina cunoaște multiple necesități contradictorii ale organismului și urmărește, în regimul și medicamentația ce o prescrie unui organism îmbolnăvit din pricina ruperii echilibrului dintre diferitele lui necesități și substanțe, restabilirea acestui echilibru. Părintele Stăniloae spune: „Omul echilibrat este ca vizitiul unei trăsuri care frânează caii mai iuți și îndeamnă pe cei zăbavnici. El are mereu o privire peste toți și ține legătura între ei, știind că dacă îi lasă pe unii să îi covârșească pe ceilalți, trag trăsura în șanțul de la margine și o nimicesc și pe ea, și pe el. Căci el e cel ce mână caii și în același timp e purtat de ei. Dacă nu-i mână ținând-i în unitate, e dus în prăpastie; atunci nu mai e purtat cum voiește el, ci cum nu voiește el“[15].

Medicul și boala. Relatări filocalice

Credința pentru cineva care nu crede în Hristos, în Biserica Sa și în toate perceptele teologice nu are sens, ci este mai degrabă ceva absurd, care pare a fi pentru proști și nebuni. Pavel a spus că proclamarea unui Mesia răstignit era jignitoare pentru evrei, iar pentru neevrei părea o nebunie; cu toate acestea, ea este cu mult mai înțeleaptă decât orice înțelepciune omenească, iar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât a oamenilor (1 Cor 1, 23-25). În scrierile filocalice avem numeroase mărturii despre preocupările părinților privind îngrijirea trupului și vindecarea bolnavilor. Origen este cunoscut pentru cunoștințele sale teologice, ermeneutice, filosofice și biologice, fiind cel care a stabilit relația dintre fiziologie și credință, considerând că Hristos este medicul care are grijă de umanitatea suferindă. În comentariul de la Evanghelia după Matei, Origen spune despre Hristos că este „Medicul ceresc și doctorul unic“ și afirmă următoarele: „Imaginați-vă un oraș plin de un număr mare de bolnavi și cu mulți doctori care lucrează acolo. Să presupunem că există boli de toate felurile (și că medicii) nu mai sunt capabili să găsească noi remedii, nu mai pot să învingă vastitatea răului cu știința lor medicală […], însă sosește medicul de excepție. Medicii care nu au reușit să vindece rănile văd că sub mâna maestrului cangrena rănilor se oprește“[16]. Dumnezeu a creat bolile trupești pentru ca, prin intermediul lor, să ne ajute pe noi să ne pocăim. Ce este ciudat în această învățătură? Noi numim nepotrivite pedepsele pe care ni le aplică tații, profesorii sau pedagogii, dar pentru intervențiile pe care le aplică medicii pacienților lor, pentru a vindeca sau cauteriza, nu le considerăm nepotrivite și nu îi învinuim[17]. De aceea se spune că Dumnezeu trimite aceste rele corporale externe pentru a-i converti, vindeca și corecta pe cei aflați în nevoi și pe cei ce nu se lasă ajutați la timp de învățătura sănătoasă.

Diadoh al Foticeii are o mare deschidere față de medicină și, în general, față de știință. El spune că natura, în calitate de revelație naturală, este dată minții noastre ca o carte, la a cărei descifrare fiecare generație își aduce aportul ei, sporind astfel tezaurul științei care și ea, la rândul ei, ne descopere înțelepciunea Creatorului și pune în valoare puterile depozitate de Dumnezeu în natură tocmai în acest scop. Diadoh atât de mult recomandă studiul medicinii, încât considera că este o mândrie să o refuzi. „Desigur creștinul trebuie să-și pună nădejdea nu numai în puterea medicamentelor, ci și în Făcătorul acestei puteri, ca rezultatul să fie mai sigur“[18]. Pe de altă parte, și pe pustnici îi mângâie, spunându-le că credință lor trebuie să fie atât de mare, încât să suplinească lipsa doctorului.

Nil Ascetul ne spune că: „Tot meșteșugul are nevoie de timp și de învățătură multă pentru a fi dobândit. Numai meșteșugul meșteșugurilor (arta artelor) se practică fără învățătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea pământului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvățat“[19]. În cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xantopol se spune că: „Rugăciunile sunt nervii sufletului. Căci precum trupul e susținut laolaltă prin nervi și prin ei se mișcă în chip unitar, persistă și își menține tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceștia, desface toată armonia trupului, tot așa sufletele se armonizează și se susțin laolaltă prin rugăciuni, și prin ele străbat cu ușurință drumul evlaviei. Deci, dacă te lipsești de rugăciune, faci ceva ca și când ai scoate peștele din apă. Precum apa e viața aceluia, așa îți este ție rugăciunea. Precum acela trăiește prin apă, așa și noi putem să ne înălțăm la ceruri și să ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugăciune“[20]. Și iarăși: „Rugăciunea și cererea îi fac pe oameni biserici ale lui Dumnezeu; și, precum aurul și pietrele scumpe și marmora fac casele împăraților, așa rugăciunea face pe oameni biserici ale lui Hristos“. În discuțiile pe care le-a avut părintele Stăniloae cu un medic german, acesta din urmă mărturisea că: „Astenia nervoasă, atât de răspândită în zilele noastre, își are leacul și în cruce, adică în înțelegerea rostului superior al greutăților vieții și în răbdarea lor folositoare pentru creșterea duhovnicească a omului. În orice caz rugăciunea, întărită cu putere dumnezeiască, aduce întărire și nervilor trupului“.

În actul cunoașterii medicale ne vine în întâmpinare Sfântul Isac Sirul care spune: „Totdeauna temerii îi urmează îndoiala și îndoielii, cercetarea. Iar cercetarea se folosește de metode și metodele duc la cunoaștere. Și în cercetare și iscodire. Pentru că niciodată nu putem cunoaște totul. De exemplu, medicul știe că cel ce suferă de boala cutare poate să se vindece prin medicamentul cutare, dar nu e sigur. Pe când, cel ce crede tare nu se teme de nimic“ [21].

Un doctor l-a întrebat pe Sfântul Ioan dacă trebuie să se ocupe mai mult cu cărțile de medicină decât cu patimile, iar sfântul i-a răspuns că este bine să se ocupe cu amândouă în chip cuvenit și cu dreaptă socoteală. Deoarece n-am ajuns încă la desăvârșire ca să ne izbăvim cu totul de robia patimilor, ne e de ajutor mai degrabă să ne folosim de scrierile de medicină decât să ne lăsăm în seama patimilor[22]. În vremea aceea știința medicală nu era foarte avansată față de tratamentele empirice de astăzi, moștenite dintr-o îndelungată tradiție. Dacă ne-am încrede în priceperea noastră, am face-o cu mândrie și am greși. Dumnezeu aduce și moartea, ca urmare a păcatului strămoșesc, în sensul că-și retrage puterea susținătoare de viață a oamenilor după ce i-a lăsat o vreme să crească spiritual. Dar și-o retrage în concret de la fiecare atunci când socotește că e bine. Pentru că celor ce au folosit bine timpul lăsat lor le va da o viață superioară după moarte, iar celor ce nu l-au folosit bine și nu-l vor folosi bine nici în viitor, le sistează comunicarea cu viața ce vine de la Sine. Deci moartea și-au pregătit-o și ei, fiindcă au rupt legătura cu Dumnezeu.

Părintele Stăniloae spune că moartea are de multe ori un sens pozitiv. Omul, în general, primind existența, primește și o răspundere pentru a-și întări ființa pentru viața eternă. Răspunderea aceasta are multiple ocazii și feluri de a se manifesta. De aceea bine e să ne folosim de ceea ce știu medicii, dar să-L rugăm și pe Dumnezeu să facă spre folosul nostru ceea ce ne recomandă doctorii prin știința lor mărginită. Omul știutor și natura conștientă au la origine pe cineva cu mult mai puternic și mai știutor. Trebuie să subliniem că sănătatea nu exclude suferința și, deși pare contradictorie, nu exclude cu totul boala. Sănătatea o înțelegem ca pe o armonie dinamică între partea fizică, psihică, socială și umană, care îl face capabil pe om să își îndeplinească misiunea în perioada vieții în care se află[23]. Sănătatea fără existența bolii este o utopie care nu se poate realiza, deoarece omul este constituțional muritor, iar șansa de a fi sănătos o perioadă limitată de timp este un mijloc de a-și îndeplini misiunea sa pe pământ.

Rolul rugăciunii în vindecare

Legătura exclusivă cu lumea materială și consumarea energiilor fizice creează dependențe, pofte, frică, voință coruptă, ură, invidie, boală și moarte. De aceea, în actul vindecării, gândirea cea rea și pesimismul trebuie înlocuite cu gânduri și comportamente morale care exprimă umanitate, onestitate, empatie, speranță, credință și nădejde. Logica umană ar trebui să cedeze în fața revelației și a logicii iluminate. Mintea umană și imaginile sale dispar și apare imaginea și asemănarea lui Dumnezeu. A neglija sufletul și trupul înseamnă să începi să crezi că materia și energia umană reprezintă realitatea ultimă, că Dumnezeu este asemănător cu omul, iar aceste credințe ne duc într-un cerc vicios al contradicțiilor, făcându-l chiar pe Dumnezeu responsabil pentru toate dezastrele.

În Sfintele Evanghelii, Hristos vindecă bolnavii printr-un cuvânt sau printr-un gest, învie morții, cunoaște cele ce se petrec la distanță. Din gura Lui pornesc o mulțime de declarații prin care se mărturisește că El, ca Dumnezeu, vindecă pe cei suferinzi. Rugăciunea nu este numai o cerere, ci este în primul rând comuniune, întâlnire. Sau, așa cum ne spune Evagrie Ponticul, „rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu“[24]. În rugăciune îl întâlnim pe Dumnezeu Cel Viu și Personal, pe Dumnezeu Care ne aude și ne răspunde, pe Cel care este mereu gata să ne vină în ajutor la prima chemare, pe Cel care nu ne trădează niciodată, indiferent de cât de multe ori L-am trădat noi, și intrăm în legătură cu cea mai înaltă și autentică realitate. Nu trăim decât în măsura în care ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu, iar comuniunea se realizează prin rugăciune.

„Un exemplu de studiu oarecum mecanicist a fost experimentat în SUA, pe cincizeci de cazuri colective care conștientizau suferința și boala. Experimentul s-a făcut pe grupuri în care toți participanții aveau aceeași boală. Au fost împărțiți în funcție de experiența lor religioasă, astfel încât unii se rugau și alții nu, pentru unii se făcea rugăciuni, pentru alții nu. A fost distribuit un chestionar unde erau scrise instrumentele de evaluare a rugăciunii, instrumentele de evaluare a sănătății și corelațiile dintre ele. Rezultatele au fost următoarele. Rugăciunea a fost al doilea cel mai frecvent mijloc de a face față bolii. Angajarea într-o activitate specifică a fost pe primul loc. Rugăciunea a fost remediul cel mai des folosit. Simptomele pacienților pentru care se rugau erau în același timp tratate și discutate cu medicii. Pacienții care s-au rugat au prezentat rar insuficiență cardiacă congestivă, mai puține manifestări ale edemelor pulmonare, mai puțină severitate a pneumoniei și au avut nevoie de mai puține îngrijiri, antibiotice și diuretice decât pacienții din grupul care nu se ruga și pentru care nu se făceau rugăciuni“[25].

Exemplele pot continua. Astfel, într-un grup de optsprezece copii cu leucemie, după cincisprezece luni, șapte din cei zece copii pentru care alții s-au rugat erau încă în viață și doar doi din cei opt pentru care nu s-a rugat nimeni au supraviețuit. Totodată s-a remarcat faptul că tensiunea musculară a scăzut în timpul participării active a grupului la meditație; în schimb, aceasta a crescut în timpul sesiunilor corelative de relaxare progresivă pentru celelalte grupuri. Un alt exemplu este acesta: utilizarea frecventă a rugăciunii, meditației și a contactului spiritual a avut o legătură pozitivă cu idealurile de viață și, astfel, a ajutat un grup de alcoolici să aibă o perioadă mai lungă de abstinență. La bolnavii de SIDA, frecvența rugăciunii i-a ajutat să își crească forța fizică. În cazurile de schizofrenie, participarea la rugăciune și la citirea Bibliei i-a determinat pe participanți să-și dorească o schimbare de viață, dar aceștia au devenit chirurgical pozitivi. Am putea continua să examinăm și alte cazuri, dar aceste date sunt suficiente pentru a ne întreba de ce există acest impact fizic sau psihic al unui factor de spiritualitate, precum rugăciunea, asupra bolii.

Postul în actul vindecării

Legătura dintre vindecarea medicală, alimentație și post nu era o noutate pentru antici, astfel că au apărut o serie de mărturii despre post și despre modul de viață. Pornind de la cunoștințele dobândite de medicina vremii, nu este foarte dificil să se întocmească o listă de alimente care trebuiau consumate, precum și un comportament de evitat. Mai toate religiile acordă o mare importanță postului, practicându-l sub diferite forme. Era ținut de greco-romani, dându-i un caracter igienic, a fost practicat de indieni și mitraiști și îl găsim în numeroase texte din Vechiul Testament. Celebrul medic al Antichității păgâne, Hipocrate, care a ajuns la adânci bătrâneți, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul. Efectele postului înseamnă regenerarea întregului organism și, prin rugăciune și pocăință, are efecte spirituale pozitive asupra sufletului. Bunicii și părinții noștri erau foarte atenți la modul în care se comportau, pentru că așa cum demonstrează neurogeneza[26], gesturile, faptele și vorbele noastre pot determina modificări de durată la nivel biologic și, desigur, în spațiul vieții noastre spirituale.

Neurogeneaza este procesul de formare de noi celule nervoase din celulele staminale. Pentru mult timp s-a crezut că nașterea neuronilor se produce doar în perioada natală, aceasta din urmă fiind responsabilă cu popularea creierului cu neuroni. Ultimele studii au demonstrat că într-o parte a creierului, care se numește girusul dentat, în fiecare zi se nasc între 500 și 1000 de neuroni, iar fiecare neuron la rândul său aduce cu sine posibilitatea a 10.000 de conexiuni cu alți neuroni.

În vremurile de astăzi, numeroși specialiști în nutriție sau medici situează postul printre procedeele medicale și terapeutice pentru prevenirea și tratarea anumitor boli[27], inclusiv a unor boli cronice[28]. În urma numeroaselor studii, s-a demonstrat că postul este foarte eficient și în tratarea unor afecțiuni intestinale, a hipertensiunii arteriale și a unor forme de cancer[29]. Ceea ce dorim să subliniem aici este că scriitorii creștini sunt cei care au făcut acest lucru primii. Unul dintre cele mai ample exemple privind dieta (postul) recomandat fecioarelor este recomandat de Sfântul Vasile din Ancyra, care amintește principiul general potrivit căruia starea corpului și calitatea hranei trebuie să fie luate în considerare împreună și, în special, arată că nu trebuie să se administreze alimente foarte hrănitoare unui corp robust, pentru a nu adăuga foc peste foc[30]. Pe de altă parte, el dă exemple concrete, excluzând administrarea de vin în vreme de boală, recomandând apa pură și precizând că este nevoie de alimente vegetale simple, cum ar fi semințele și legumele. De asemenea, el avertizează asupra consumului de sare pentru cei ce doresc să-și păstreze castitatea.

Concluzii

Societatea contemporană se află într-o profundă criză morală, în care nonvalorile sunt considerate repere, iar a scrie despre relația dintre medicină și teologia morală creștină constituie o provocare. În ultimii ani asistam la o încercare de a separa Biserica de Medicină, însă așa cum putem vedea, din punct de vedere istoric și medical, creștinismul este baza civilizației medicale europene. Cam toți cei cu vârsta de peste 40 de ani am fost educați în perioada comunistă, unde spiritualitatea și implicit religia erau excluse din activitatea de îngrijire a bolnavilor. Astăzi sunt medici care acceptă aspectul spiritual al omului, însă în curentul secular, care cuprinde o mare parte a societății, tot mai mulți medici exclud partea spirituală a omului atunci când se adresează pacienților.

Deși medicina este adesea privită ca un domeniu distinct de religie, credința și spiritualitatea au un impact semnificativ asupra modului în care medicii pot interacționa cu pacienții în înțelegerea vieții, bolii și a morții. Legătura dintre medicină și credință/spiritualitate are rădăcini biblice, pentru că se raportează la filantropia creștină, la porunca Mântuitorului de a-l ajuta pe aproapele și de a ne iubi unii pe alții. Din punct de vedere istoric și teologic, în Europa creștină nu se pot disocia credința de medicină. Odată cu apariția primelor comunități creștine, putem vedea cum teologi, preoți, călugări, laici și femei evlavioase s-au dedicat îngrijirii bolnavilor și a celor neputincioși. Astfel, acțiunile filantropice practice au dat naștere asistenței medicale comunitare sistematice. Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: prin atitudinea milostivă față de boală și bolnav, prin crearea și dezvoltarea spitalelor, implicarea comunitară, învățământ și cercetare științifică.

Sănătatea ca simplă absență a bolii este o utopie care nu se poate realiza nicăieri, deoarece omul este prin constituția sa muritor. Sănătatea este un mijloc de îndeplinire a unei misiuni și este evident că ea se schimbă în funcție de misiunea care trebuie realizată; ea capătă caracteristici diferite în funcție de epoca și de viața în care ne aflăm. Familia este sanctuarul vieții, fiindcă în ea se naște și crește viața, de aceea trebuie să promovăm o educație creștină sănătoasă, o educație medicală a familiei (soț, soție și copii), familie pe care Sfântul Vasile cel Mare o numește micro ecclesia – mica biserică. Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului, fiecare dintre noi fiind născut după chipul și asemănarea Logosului, din voia lui Dumnezeu și din Eva – dătătoarea de viață, pentru viața cea veșnică. Pelerinajul acestei vieți depinde de invocarea harului Duhului Sfânt, care se încopciază cu efortul nostru personal. Deși trăim într-o lume pluralistă, ca și creștini trebuie să aprofundăm nu cultura morții, ci cultura vieții, prin educarea catehetică, morală, medicală și religioasă a creștinilor. Pentru un creștin, adevărul trinitar este pilonul de bază al adevărului vieții, al democrației și al societății. Cuvântul evanghelie înseamnă „Vestea cea bună“, pe care ne-o aduce Hristos prin Întruparea și Învierea Sa, dar am mai putea-o numi și „Vestea cea bună a vieții pământești și cerești“.

Atitudinea creștină se situează la antipodul naturalismului și considerăm că este iluzoriu să credem că arta medicală și medicamentele ar avea putere și eficacitate terapeutică doar prin ele însele. În actul vindecării îl întâlnim mai întâi pe Dumnezeu, așa cum ne spune Sfântul Varsanufie: „Fără Dumnezeu nu poate face nimic nici chiar doctorul“, și abia apoi vine știința medicului, care primește inspirația de a lua cele mai bune decizii. De aceea, creștinul care apelează la medic vede în el un mijlocitor în numele lui Dumnezeu prin care obține vindecarea. Când cerem de la Dumnezeu sănătatea trupului,  cerem în mod corelativ și sănătatea sufletului. Tămăduirea trupului vestește tămăduirea duhovnicească a întregii persoane, prin actul medical, dar și prin Spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie.

Închei cuvântul meu spunând că spitalele și medicii au un rol important în vindecarea trupului într-o societate care bolește, pe când Biserica prin Sfânta Euharistie oferă profilaxie și vindecare a sufletului. Prin Sfânta Împărtășanie ne întâlnim cu suferința și Învierea lui Hristos, iar din cuvântul Sfântului Ignatie al Antiohiei aflăm că aceasta este: „medicamentul (farmacos) nemuririi“,care ne păzește de moarte și ne dă viață.

Bibliografie

1. Barragan, Javier Lozano, Barragan, Teologia e medicina, Edizioni Dehoniane, Bologna, 2001.
2. Casian Romanul, Cuvânt plin de mult folos despre Sfinții Părinți din pustia sketică și despre darul deosebirii, în „Filocalia“, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Sibiu, 1947.
3. Eusèbe de Césarée, Histoire Ecclésiastique, în „Source Chrétiennes“,Livre VI, I, 49, texte grec traduction et note par Gustave Bardy, Les Editions du Cerf, Paris, 1955 [Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în „Părinți și scriitori bisericești“, traducerea de pr. prof. T. Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987].
4. Filocalia, vol. 1, traducere de pr. dr. Dumitru Stăniloae , Editura Andreiană, Sibiu, 1947.
5. Golu, Pantelimon, Golu, M. Zlate, M., E. Verza, E., Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
6. Grigore de Nyssa, De pauperibus amandis, PG, t. 46, col. 474-479.
7. Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, LXIII, 1 Scrisori, Ed. Courtonne, vol. I.
8. Isaac Sirul, Despre cele trei feluri de cunoaștere,. în „Filocalia“, Vol. X, traducere și introducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981.
9. Larchet, Jean Claude, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții, Editura Sofia, București, 2015.
10. Larchet, Jean Claude, Teologia bolii, Editura Sofia, București, 2020.
11. Mihalache, Sorin, Valențe terapeutice și spirituale ale postului, în „Revista Apostolia“, 140/2019, Paris-Limours.
12. Origen, Commento a Matteo/ Il medico celeste, Libro XI, 4, introduzione e note a cura di Maria Ignazia Danieli, traduzione di Rosario Scognamiglio, Città Nuova Editrice, Roma, 1998.
13. Pauchet, Victor, Drumul către fericire, Editura Herald, București, 2014.
14. Spinsanti, S., Medico – Attualità della ricerca di un’etica per il medico, în „Nuovo Dizionario di Teologia Morale“, a cura di Francesco Compagnoni, Edizioni Paolini, Milano, 1990.
15. Stăniloae, Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, București, 2001.

---

[1] Javier Lozano Barragan, Teologia e medicina, Edizioni Dehoniane, Bologna, 2001, p. 12.

[2] Ibidem, p. 15.

[3] Jean Claude Larchet, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții, Editura Sofia, București, 2015, p. 27.

[4] Pantelimon Golu, M. Zlate, E. Verza, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 56.

[5] Jean Claude Larchet, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții…, p. 258. 

[6] Eusèbe de Césarée, Histoire Ecclésiastique, Source Chrétiennes,Livre VI, I, 49, texte grec traduction et note par Gustave Bardy, Les Editions du Cerf, Paris, 1955; vezi şi traducerea rom. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, traducerea de pr. prof. T. Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987.

[7] Sfîntul Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, LXIII, în „1 Scrisori“, Ed. Courtonne, vol. I, p. 206.

[8] Grigore de Nyssa, De pauperibus amandis, PG, t. 46, col. 474-479.

[9] Jean Claude Larchet, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții…, p. 261.

[10] Jean Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Sofia, București, 2020, p. 119.

[11] S. Spinsanti, Medico – Attualità della ricerca di un’etica per il medico, în „Nuovo Dizionario di Teologia Morale, a cura di Francesco Compagnoni“, Edizioni Paolini, Milano, 1990, p. 737.

[12] Ibidem, p. 738.

[13] Jean Claude Larchet, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții…, p. 37.

[14] Casian Romanul, Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, în „Filocalia“, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Sibiu, 1947, pp. 130-131.

[15] Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, București, 2001, p. 63.

[16] Origen, Commento a Matteo/ Il medico celeste, Libro XI, 4, introduzione e note a cura di Maria Ignazia Danieli, traduzione di Rosario Scognamiglio, Città Nuova Editrice, Roma, 1998, p. 185.

[17] Origen, Conta Celsum, VI, pp. 55-56.

[18] Diadoh al Foticeii, Filocalia, vol. 1, traducere de pr. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Andreiană, Sibiu, 1947, p. 354.

[19] Nil Ascetul, în „Filocalia”, vol I, p. 173.  

[20] Metoda sau cele 100 de Capete ale lui Calist și Ignatie, în ,,Filocalia“, vol. VIII, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1979, pp. 74-75.

[21] Sfântul Isac Sirul, Despre cele trei feluri de cunoaştere, în „Filocalia“, Vol. X, traducere şi introducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1981. p. 325.

[22] Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovniceşti, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia“, Vol. XI, Ed. I. B.M.B.O.R, Bucureşti, 1990, p. 402.

[23] Javier Lozano Barragan, Teologia e medicina…, p. 29.

[24] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre Rugăciune, vol. III, în „Filocalia“, volumul I, traducere și note din grecește de pr. Dr. Dumitru Stăniloae, București, Editura Humanitas, 2008.

[25] Javier Lozano Barragan, Teologia e medicina…, pp. 22-23.

[26] Diacon Sorin Mihalache, Valențe terapeutice și spirituale ale postului, în „Revista Apostolia“, 140/2019, Paris-Limours, pp. 26-27.

[27] Victor Pauchet, Drumul către fericire, Editura Herald, București, 2014, p. 38.

[28] Ibidem, p. 41.

[29] Sorin Mihalache, Valențe terapeutice și spirituale ale postului…,p. 30.

[30] Innocenzo Mazzini, La letteratura cristiana antica e la medicina, în „Les Études Classiques“, 71, (2003), pp. 241-261.